La data de 29 octombrie a anului 1688 și-a început domnia unul dintre cei mai apreciați domni ai Țării Romanești, Constantin Brâncoveanu. Urmaș al unei vechi familii boierești din Oltenia, Brâncoveanu a rămas după moartea tatălui, sub îngrijirea unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino, primind de la acesta o educație aleasă pentru acele vremuri. Sub domnia unui alt unchi al său, Şerban Cantacuzino, Brâncoveanu ajuns mare dregător, urcând treptele ierarhiei boierești până la demnitățile de mare logofăt și ispravnic al scaunului ţării.
A urcat apoi pe tronul Ţării Românești cu ajutorul marilor boieri în anul 1688, într-o perioadă caracterizată prin marii lupte pentru supremație în Balcani între Imperiului Habsburgic și Imperiului Otoman. Ca domnitor, Constantin Brâncoveanu a întreprins intense acțiuni politice și diplomatice pentru stăvilirea expansiunii otomane și habsburgice și folosind o politică abilă s-a menținut la domnie timp de 26 de ani, ani ce au fost marcați de un real progres economic și cultural-artistic al țării. În perioada domniei sale, cultura românească a cunoscut o perioadă maximă de dezvoltare, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al artei și culturii, din porunca lui tipărindu-se în Muntenia numeroase cărți în limbile română, greacă, slavă, turcă și georgiană sau chiar arabă. Tot el a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară ce avea ca limbă de predare greaca veche și funcționa în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. De asemenea, domnitorul a inițiat o amplă activitate de construcție a numeroase clădiri laice și religioase, îmbinând în arhitectură, un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”, fiind unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și mănăstiri din țările române. Învinuit de trădare de către turci, Brâncoveanu a fost mazilit, dus la Istanbul și închis la închisoarea Edicule, unde va fi executat prin decapitare la data de 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu ginerele său Ianache Văcărescu. După execuție, capetele celor șase martiri au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la locul execuției, de unde au fost aruncate în mare, fiind pescuite apoi de niște greci care le-au îngropat pe o insulă din largul mării. Abia în anul 1720, văduva lui Brâncoveanu, doamna Maria , a adus rămășițele pământești ale domnitorului în țară și le-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.
Pe lespedea de mormânt a domnitorului nu a fost însă inscripționată nici un nume, pentru a nu a afla turcii că trupul domnitorului a fost adus în țară. Totuși văduva domnitorului, doamna Maria a pus să fie inscripționat numele lui Constantin Brâncoveanu, în caractere chirilice ,pe o candelă de argint ce se afla lângă mormânt, această inscripție fiind redescoperită abia în anul 1914, atunci când se împlineau 200 de ani de la martiriul, marelui domnitor .
Astfel, la începutul lunii iulie a aceluiași an, istoricul Virgiliu Drăghiceanu a publicat într-o revistă istorică un articol privitor la candela mormântului brâncovenesc și inscripția ei, prin care arăta că osemintele voievodului martir se află în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou. Este evident că această descoperire a inscripției de pe candela de la mormântul lui Brâncoveanu este lucrarea lui Dumnezeu, nu întâmplător petrecută chiar în 1914, anul când se împlineau două secole de la moartea năpraznică a Brâncovenilor.
Sursa: Lecția de istorie
