Actualitate, Istorie, Politic

Jean Maluș (1923-2022) – Un OM cât o sărbătoare națională „Mesajul meu este să iubim neamul acesta!”

Pe 14 mai 1948 a fost cel mai mare val de arestări politice din istoria României. Mii de tineri – cei mai mulți elevi și studenți – au fost aruncați în beciurile Securității, primind apoi, după simulacre de procese, condamnări uriașe la închisoare. Începând din 2017, ziua de 14 mai a devenit oficial Zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.

Este un prilej de aducere aminte, dar și de cinstire a supraviețuitorilor. Este un prilej, de asemenea, de a aduce în fața cititorilor noștri chipul unuia dintre cei mai încercați români ai ultimului secol, un român care merită nu doar prețuirea noastră, ci și mulțumirea și recunoștința.

Jean Maluș a fost un supraviețuitor al temnițelor comuniste și viața sa se așază în fața noastră drept mărturie a unui timp pe care vrem-nu vrem, nu avem voie să îl uităm. 

„Mesajul meu este să iubim neamul acesta!”

Într-un timp în care valorile acestui popor sunt arse cu fierul roșu al ideologiilor de tot soiul, un om ne vorbea despre onoare, demnitate, cinste, onestitate. Și despre Dumnezeu. „Bătut, chinuit, ne-au rupt picioarele, dar sufletul și credința în Dumnezeu și Hristos nu au putut să ne-o ia”, spunea Jean Maluș, fără a acuza pe nimeni – nici măcar pe Dumnezeu – pentru suferințele îndurate.

A fost ridicat de pe locomotivă la Depoul Oneşti. Avea 25 de ani și nimic, din acea zi, nu mai avea să fie la fel. „În perioada asta comunistă, noi am luptat pentru credinţa noastră, biserica noastră. Ne-au torturat, ne-au bătut, ne-au schingiuit, ne-au făcut tot ce le-a poruncit diavolul, a fost mai rău ca în Iad. Eu nu am regretat nicio clipă, mi-a dat Dumnezeu să scap. În puşcărie a fost mai rău ca în Iad. Era un student care a fost legat de perete şi bătut o noapte întreagă. „Să mori ca Hristos dacă nu te lepezi de Hristos”, i-au spus. Şi a murit legat acolo. Multe am văzut, eu am stat şapte ani în puşcărie şi am primit un singur pachet, de trei kilograme, de la părinţii mei de la Stânceşti. Apoi am fost dus la Canal, unde eram socotit nereeducabil pentru că nu m-am lepădat de credinţă, dar Dumnezeu mi-a ajutat, am simţit puterea Lui. Aş fi vrut să mor, m-au bătut, dar nu am murit şi a trecut perioada asta… Aş putea să vă povestesc multe aspecte dar sunt depăşite de orice închipuire omenească. Mesajul meu este să iubim neamul acesta”, sunt cuvintele lui Jean Maluş. 

Cu atâta suferință atârnată de suflet, Ioan Maluș nu și-a urât torționarii. Nu a hulit, nu s-a plâns, nu a cerut nimic drept compensație pentru chinul acelor timpuri.


„Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură…”

Jean Maluș s-a născut pe 16 martie 1923, în satul Stâncești, comuna Mihai Eminescu, din județul Botoșani. Este arestat pe 14 martie 1948, când cobora de pe locomotiva de la trenul de marfă, de către Ruchenstain și Lungu. Făcea parte din lotul Mihai Puscașu, alături de alți câțiva. A fost torturat crunt în timpul anchetei la Securitatea din Botoșani și la cea din Suceava. Se spune că era cărat la tribunal într-o pătură, pentru că nu mai putea merge din cauza torturilor la care a fost supus. 

De prin anul 1938, povestește Ioan Maluș, fiind elev la gimnaziul industrial, a înclinat spre naționalismul creștin. „Apoi m-am gândit că trebuie să luptăm pentru reîntregirea țării. Și, mereu, împotriva bolșevicilor, a comuniștilor”. 

Citim în sentința nr. 351 din 21 martie 1949, prin care Jean Maluș era condamnat la ani grei de închisoare: „Aspectul subversiv, fascist și paramilitar al organizatiei în care au activat acuzatii din acest lot s-a stabilit în cursul dezbaterilor, atît prin masurile organizatorice inspirate dupa tipicul legionar, cât și prin scopul urmarit”.

Judecata, de fapt un simulacru de proces, s-a petrecut în incinta pușcăriei din Suceava. „Apărător, din oficiu, mi-a fost un evreu care, în loc să mă apere, întărea acuzațiile. Au încercat să mă trateze luând în considerație statutul meu de muncitor, de mecanic de locomotivă. Dar, până la urmă, au ajuns la concluzia ca sunt nereeducabil! Și am fost condamnat la 7 ani de închisoare corecțională”.

Ioan Maluș este condamnat și trimis la Gherla. Este închis la Izolare, celula 62, un an si jumatate. A primit o singură vizită în celulă. „Cred că vizitatorul era Nicolski. A plecat furios pentru că noi i-am zis că ne simțim bine și că n-avem altă declarație de făcut”. 

Greu de imaginat prin ce au trecut acești, a căror vină nu li se putea ierta:

își iubeau Țara și credeau în Dumnezeu.

„Se speriaseră și cei din alte camere de suferința mea. Au făcut cu mine „morișca”: m-au pus pe doi suporți și m-au bătut la tălpi, în serie, când Ruchenstain, când Lungu. Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură. Ca să mai pot mișca degetele, am pus picioarele în tineta cu urină… Anchetatorii mei se mâniau mai cu seamă când le spuneam că nu mi-e frică de moarte…”.

Demonii trecutului…

În iulie 1955 va fi eliberat, însă decenii la rând va fi urmărit de Securitate, în încercarea de a-l racola: Nu vrei matale sa fii patriot? „Am fost încercat și după ce am ieșit. Au venit să mă facă informator. M-au chemat. Când m-au întrebat, am spus că eu sunt patriot, că îmi fac datoria la locul de muncă. Nici în pușcărie nu am facut asta, cu dvs. să fac? Te ducem iar la Gherla, m-au amenințat. Mă duc singur, nu am nevoie!”. 

Dacă a meritat atâta suferință? Vorbea cu amară tristețe la ce se întâmplă astăzi. „Lipsește educația tineretului. Nu mai este educat tineretul așa cum au fost noi. Acum… Am intrat în Uniunea Europeană. Dar la noi nu a dispărut sămânța de comunism. Timp de 40 de ani s-a înrădăcinat și la orice cotitură tot apar din nou”, spune Ioan Maluș. „A dispărut noțiunea de neam. Noi nu putem uita sacrificiile moșilor și strămoșilor. S-a udat pământul acesta cu sânge de martiri. Trăim astăzi datorită sacrificiilor lor”, mai spunea bătrânul.

Nu regreta nimic din ce a fost. Doar că nu a murit lângă camarazii săi. „Da, regret că nu am murit lângă camarazii mei. Pentru că nu am rezolvat nimic că m-am întors în viață. Poate că am mai adunat păcate. Cineva s-a intalnit la Canal cu fratele meu, Vasile. I-a spus: Ai un frate, Maluș? Da! Am stat cu el la Suceava, să știi că fratele matale este un martir! Așa i-a spus… Dacă muream atunci…”, spune batrânul cu lacrimi in ochi.

Jean Maluș a trecut la Domnul recent pe 8 iulie 2022, după 99 de ani de viață. Un erou, un Român, un mărturisitor discret, legionar, membru al Frățiilor de Cruce, luptător anticomunist, un sfânt deghizat in pensionar cu suflet de copil.

*

Pe 16 august 2016, în urma inițiativei asociației SCUT Botoșănean și a demersurilor lui Bogdan Cărăușu, președintele asociației, frații Jean și Vasile Maluș au devenit cetățeni de onoare ai municipiului Botoșani.

* *

România este singura țară postcomunistă în care, deși comunismul a fost condamnat oficial, nu există o lege a lustrației. Cei care în urmă cu 60-70 de ani au torturat și ucis se bucură de pensii uriașe. Urmașii lor sunt astăzi pe posturi-cheie, conduc destinele țării și ne dau lecții de moralitate. Dennis Deletant, un cunoscut profesor universitar londonez, spunea în urmă cu câțiva ani: „Lustrația nu este destinată să măsoare vinovăția, rolul ei este să identifice responsabilități și să obțină de la uneltele opresiunii recunoașterea acestor responsabilități. Dacă societatea românească nu se ocupă de demonii săi, va avea de-a face cu ei și în viitor”. Trăim, din păcate, în acest viitor ocupat de demonii trecutului. 

 

 * * *

 

 Legea nr. 127/2017 pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste:

Art. 1. – Se instituie ziua de 14 mai Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.

Art. 2. – Sărbătorirea anuală a zilei prevăzute la art. 1 poate fi marcată de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de instituțiile publice de cultură din țară prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane și alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri, în limita alocațiilor bugetare aprobate.

Art. 3. – În ziua de 14 mai, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune și Agenția Națională de Presă Agerpres vor difuza, cu prioritate, emisiuni și materiale informative despre evenimentele petrecute în perioada prigoanei comuniste, în ziua de 14 mai 1948.

sursa: botosaneanul.ro

 * * * *

27 iunie 2017 : Conferință la Suceava

Invitați: arhimandritul Hariton – stareț al mănăstirii Petru Vodă, preotul Mircea Bejenar – istoric, Marin Răducă – supraviețuitor a 19 ani de temnițe, Jean Maluș – supraviețuitor a 8 ani de temnițe, Vasile Maluș – supraviețuitor a 14 ani de temnițe

Conferință la Suceava: Testamentul Sfinților din închisorile secolului XX. 90 de ani de la naștere unei generații jertfitoare

Înregistrarea transmisiei LIVE a conferinței:

Sursa: Un articol de Florentina Tonița, actualizat și adaptat de Bucovina Profundă

O mână de oameni la înmormântarea celui care a pătimit în temnițele comuniste: Umblam după ei ca după comori ascunse de mii de ani – GALERIE FOTO

A îndurat pușcăria grea din Aiud, Gherla, Canal. Torturat crunt de torționari, atât de crunt încât era purtat cu pătura între procese. Până la sfârșitul zilelor, talpa i-a fost așchie dureroasă, ca un semn al trecerii prin Iad.

A fost declarat ”nereeducabil”, după ce comuniștii s-au arătat învinși de dârzenia și de verticalitatea lui Ioan Maluș. Nenea Jan, așa cum îl știau toți cei care s-au hrănit nu doar din poveștile sale, ci și din optimismul și voioșia sufletului său curat.

Nenea Jan a trăit 99 de ani și încă vreo câteva luni, urcând la Domnul în ziua de 7 iulie 2022. Fratele său, Vasile, s-a stins pe 19 aprilie 2018. Ambii, cetățeni de onoare ai urbei în care au trăit până în ultima clipă a vieții.

 

 

”Bătut, chinuit, ne-au rupt picioarele, dar sufletul și credința în Dumnezeu și Hristos nu au putut să ne-o ia”, spunea Ioan Maluș fără ca chipul sau vocea să trădeze vreo urmă de acuzație, vreo fărâmă de ură ori dorință de răzbunare. Nenea Jan a predat lecția iertării, dar fără să facă rabat o clipă de la demnitate, onoare, onestitate.

 

În ciuda durerilor îndurate, avea un fel șotios de a privi viața, avea un farmec anume în a-i atrage pe tineri. Dramatismul zilelor de demult căpăta, în poveștile lui Nenea Jan, un ton de pateric, de frumusețe duhovnicească menită să te poarte într-un timp al istoriei în care altfel nu ai acces. Fie că recita din marii poeți ai temnițelor, fie că recompunea întâmplări cu vechii camarazi, bătrânul cald și candid reușea să găsească mereu drumul către aproapele său. Rugăciunea și dragostea nemărginită pentru Hristos i-au fost hrană, apă și aer.

Spovedania lui Nenea Jan era atât de pură, de limpede, încât însuși preotul se retrăgea în smerenie. Un om de o curățenie sufletească rară, cu un chip cald și luminos, având pururi agățat de inimă un zâmbet pentru fiecare.

 

”Ce a pătimit acolo, în temniță!”

 

”Nu mai seamănă cu el, parcă nu mai e el!”. Pe o bancă din cimitir, o femeie privește într-un timp numai de ea știut. ”Am fost vecini”, spune și fața se îmbracă brusc în lumina amintirilor. ”El stătea la etajul 3, eu la 4. Ehehei, câte a îndurat domnul Jan! Ce a pătimit acolo, în temniță! Nu povestea despre asta, era un om prea bun și prea discret, dar mi-a dat o carte și am citit acolo tot. ”Morminte vii”, așa se cheamă. (”Morminte vii”, de Nistor Chioreanu, 1992, nota red.). Dar acum mă uit la domnul Jan și e tare schimbat, nu mai seamănă cu el”, și femeia se întoarce cu spatele și pornește agale pe aleea din cimitir care duce către ieșire. Duce cu ea amintirea sfântă cu un erou: vecinul de la etajul 3.

Patru preoți, rude, Bogdan Cărăușu și tinerii de la Asociația ”Scut botoșănean”, câțiva sărmani au fost sâmbătă, la Cimitirul Pacea din Botoșani. Atmosferă de liniște duhovnicească, de întâlnire la plecarea unui prieten bun.

Șapte ani de temniță grea, ”eliberat din lipsă de probe”. A fost socotit nereeducabil pentru că nu s-a lepădat de credință. ”Aș fi vrut să mor, m-au bătut, dar nu am murit. Mesajul meu este să iubim neamul acesta”, spunea odinioară Nenea Jan, în fața unor tineri liceeni.

A crezut în idealurile sale până la sfârșitul vieții și a fost un exemplu de demnitate și onoare. Pentru toate acestea și pentru multe altele a primit Titlul de Cetățean de Onoare al Orașului Botoșani.

 

”Și-au sacrificat viața pentru mântuirea neamului românesc”

După slujba de înmormântare, la căpătâiul celui care a fost luptătorul anticomunist Ioan Maluș, preotul Mircea Bejenar a rostit versuri tulburătoare din Dumitru Radu Udar: ”Nici liniște să am, nu pot/ Aici, după zăvoare / Durerea țipă peste tot / În recea închisoare […] / Și-i foarte greu ca să creezi / Închis… păzit… cu riscuri… / Tot ce-ai făcut să-nregistrezi / Pe ale creierului discuri”, dar și din Andrei Ciurunga, marele poet al temnițelor: ”Am scris pe brânci, pe coate și pe burtă, / Târându-mă cu fiecare vers. / Lumina lunii, uneori prea scurtă, / Nu prididea să mă urmeze-n mers. […] / Pe file de pământ cât o moșie / Am pus lopata – uriaș condei, / Având alături călimara vie / A sângelui vărsat de frații mei”.

 

”De când ne naștem suntem aruncați într-o bătălie foarte mare. Bătălia duhovnicească pentru mântuirea noastră personală, a neamului în care ne-am născut. Bătălia a fost și la vedere și la mai puțină vedere. Astăzi, în 2022, avem în fața noastră – 99 de ani – viața unui creștin scrisă prin faptele lui de mărturisire și de jertfă. Pe chipul lui au rămas rănile. Să nu ne ferim de încercările vieții. Mărturisitorul Hristos nu ne aruncă în cristelniță și nu ne scoate din cristelniță prin mâna preotului ca să ducem o viață comodă. Ci ne aruncă pentru a mări împărăția sa pe pământ, împărăția duhovnicească. Ei asta au înțeles, el și generația sa, el cu fratele său. Erau foarte cunoscuți în țară, peste tot pe unde au fost închiși, apoi prin Asociația Foștilor Deținuți Politici. Erau niște persoane discrete, tăcute, dar pline de fapta cea bună și de dorința de a nu ceda pe câmpul de bătălie. Toată viața lor, a generației lor, a temnițelor comuniste, a fost un angajament de luptă. Pentru că și-au sacrificat viața pentru mântuirea neamului lor românesc, în cadrul bisericii românești”,

Pr. Mircea Bejenar

Testamentul lui Ioan Maluș este Iubirea. Nu s-a plâns niciodată, nu a hulit, nu a cerut compensații pentru chinul îndurat. Și-a iubit Țara și a crezut în Dumnezeu. A trăit ultimii ani precum un mucenic, în rugăciune și în smerenie.

”A murit de multe ori și-a înviat. Acum ne-a părăsit pentru că trupul lui suferind și bolnav s-a săturat de acest pământ. Și merge și întregește corul mărturisitor în Împărăția lui Dumnezeu. Să credeți, familia, că aveți în viața voastră un părinte al românismului contemporan. Să cercetați viața generației lor, pentru că astăzi creștinismul stă la grea încercare și, așa cum spunea Părintele Justin Pârvu, singura noastră soluție pentru supraviețuire este mucenicia”,

Pr. Mircea Bejenar

 

 

”O ștafetă a mărturisirii, o ștafetă a românismului”

Ioan Maluș a păstrat până la sfârșitul zilelor aura omului bun. S-a dedicat lui Dumnezeu, dar nu a uitat niciodată că aici, pe pământ, încă este nevoie de jertfă. Le-a vorbit mereu celor tineri, i-a acceptat în viața sa, i-a încurajat să lupte pentru neamul lor. Și-a pus toate speranțele în ei, în puritatea sufletelor lor. ”Dacă societatea românească nu se ocupă de demonii săi, va avea de a face cu ei și în viitor”, le spunea deseori.

”Să înțelegem viața lor. Ne-a fost nouă pildă după 1989. Umblam după ei ca după comori ascunse de mii de ani în țara noastră. I-am văzut, i-am pipăit, le-am auzit glasul, ne-am bucurat de ei, ne-au întărit, ne-au predat ștafeta pe care și noi, la rândul nostru, trebuie să o predăm urmașilor. O ștafetă a mărturisirii, o ștafetă a românismului. Au avut un crez: acela că neamul românesc trebuie să învie.

El de judecată nu mai are parte: s-a mutat din Moarte la Viață. Noi de judecată vom avea parte dacă nu ne vom îngriji să ne izbăvim de frica ce a cuprins încă o dată România și lumea. Frica nu e de la Dumnezeu. Ei au avut curajul”,

Pr. Mircea Bejenar

 

 

”Cu mâinile prinse-n cătușe, / În bezna rece și pustie, / Așa făcut-am poezie, Pândit de diavol după ușă. / În foame, frig și încordare, / În a satanei nebunie, / Așa făcut-am poezie, / În gemete și disperare. / Înmormântat de viu sub lut, / Neliniștit de ce-o să fie, / Așa făcut-am poezie, / În dorul cerului pierdut. / Fără creion, fără hârtie, / Doar cu speranță și credință, / În cea mai joasă umilință, / Așa făcut-am poezie!” (Costin Dacus Florescu, poezie realizată în celula închisorii comuniste din Aiud)

 

Sursa: Florentina TONIȚĂ

Abonează-te
Notificare la
guest

0 Comentarii
Cel mai vechi
Cel mai nou Cel mai votat
Feedback instant
Vezi toate comentariile