La 24 ianuarie 1859 a avut loc Unirea Principatelor Române, adică a vechilor state Moldova și Țara Românească, această unire fiind strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și alegerea sa ca domnitor al ambelor țări românești. Amintesc că această unire a fost posibilă datorită deciziilor adoptate în Tratatul de Pace de la Paris din 1856 ce a pus capăt, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus și Imperiului Otoman, tratat ce prevedea intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a marilor puteri europene.
Tot datorită acestui tratat s-a hotărât înființarea așa numitelor „Adunări ad-hoc”, care să exprime dorința românilor referitor la unire.
Trebuie amintit și faptul că aceste Adunări ad-hoc, care în expresie latină avea sensul de „pentru aceasta” sau „făcut anume pentru acest scop”, aveau un caracter consultativ, scopul lor fiind acela de a se vedea dorința poporului asupra organizării politice viitoare a celor două țări. Însă alegerile pentru Divanurile celor două principate nu au fost deloc pașnice, ba chiar au fost marcate de o serie de tensiuni ce au sporit considerabil incertitudinea în ceea ce privește unirea.
Astfel, dacă în Țara Românească majoritatea opiniei publice susținea ideea Unirii, în schimb, în Moldova lucrurile au fost mult mai complicate, deoarece unioniștii reprezentați de personalități precum Alexandru Ioan Cuza ori Mihail Kogălniceanu, aveau ca opozanți
pe Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi, ce doreau menținerea separării celor două țări, aceștia motivându-și opțiunea pentru neacceptarea unirii prin posibila decădere a Moldovei, după unirea acesteia cu Țara Românească. La acestă opoziție s-a mai adăugat scandalul iscat de caimacanul Nicolae Vogoride, adică locțiitorul marelui vizir otoman ce răspundea de Moldova, locțiitor care orbit de promisiunile otomane că îi va oferi domnia, dacă Unirea nu va avea loc , a falsificat rezultatul alegerilor din Moldova. Mai precis, Vogoride, a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc al Moldovei, anunțând pe reprezentanții Marilor Puteri că poporul moldovean, nu dorește unirea cu Țara Românească.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie prin scrisori, fratelui său aflat la Constantinopol, iar corespondența sa să cadă în mâinile unioniștilor moldoveni, corespondență ce a și fost publicată imediat în presa din țară și străinătate. Descoperirea fraudei a iscat un amplu scandal la nivel european, mai ales după ce Marile Puteri au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman și au acuzat autoritățile turcești de implicare în fraudarea referendumului din Moldova. Pentru calmarea spiritelor și la insistența opiniei publice și a Marilor Puteri, falsele alegeri din Moldova au fost anulate și s-au organizat noi alegeri, de data asta văzându-se că toți aleșii moldoveni și-au dat acordul pentru unirea cu Țara Românească.
Dar cu toate acestea, Marile Puteri nu au acceptat unirea deplină a celor două țări, ci numai varianta unei uniri parțiale, Principatele urmând a avea în continuare doi domni, două guverne și două Adunări Legislative, dar având însă în comun Armata, Înalta Curte de Casație și Justiție și o Comisie Centrală la Focșani, care avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun. Aceste detalii fiind stabilite, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domnitori de la Iași și București. Astfel, la data de 5 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”,din Moldova a fost ales cu unanimitatea deputaților, drept domnitor al țării.
S-a așteptat apoi să fie desemnat alesul și în Țara Românească, numai că într-o ședință secretă a Adunării Elective de la București, la data de 24 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate, tot Alexandru Ioan Cuza, această alegere uimind atât pe alegătorii moldoveni cât și pe reprezentanții Marilor Puteri care s-au văzut puși în postura de acceptare a „faptului împlinit”.
Astfel, prin dubla alegere a lui Cuza, s-a făcut primul pas către definitivarea unirii depline a Principatelor, Române, act istoric de o deosebită importanță pentru înfăptuirea statului național român. Devenit domnitor, Alexandru Ioan Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterile Garante, iar apoi pentru desăvârșirea unității constituționale și administrative, lucru care s-a realizat în 1862, când cele doua principate române ce formau un stat unitar, au adoptat oficial numele de România.
SURSA: Lecția de istorie
