Judecătorii CCR aruncă bomba: președintele Klaus Iohannis și-a arogat puteri discreționare și a încălcat Constituția prin forma decretelor de declarare a stării de urgență, acolo unde el și-a luat ilegal libertatea de a legifera după bunul plac.
Magistrații au luat azi în discuție sesizarea Renatei Weber, Avocatul Poporului, privind neconstituționalitatea OUG 1/1999, care reglementa starea de urgență, iar verdictul lor este unul de o gravitate extremă.
Practic, CCR sugerează că președintele trebuie suspendat de Parlament pentru acțiunile sale.
În esență, judecătorii au admis excepția de neconstituționalitate și au constatat că dispozițiile art.28(privind contravențiile) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență sunt neconstituționale.
Dar explozia nucleară vine abia odată cu următoarele concluzii prezente în comunicatul oficial:
”Din analiza cadrului normativ constituțional și legal, Curtea a constatat că, în domeniul instituirii stării de urgență, autoritățile statului exercită competențe partajate: Parlamentul are competența de legiferare, prin lege organică, a regimului stării de urgență, în vreme ce Președintele are atribuția constituțională de a institui starea de urgență și de a pune în executare dispozițiile legale ale regimului stării de urgență, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor.
Legea organică, transpunând art.93 din Constituție, dă în competența Președintelui instituirea, prin decret prezidențial, a stării de urgență, care presupune inclusiv stabilirea măsurilor concrete de primă urgenţă care urmează a fi luate și identificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale al căror exerciţiu va fi restrâns.
Decretul Președintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară, care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art.14 lit.d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 constituind norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art.4 din același act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor fundamentale.
În speță, Președintele, acționând în limitele competențelor sale legale, a identificat drepturile și libertățile al căror exercițiu urma să fie restrâns.
În schimb, măsurile pe care Președintele le-a apreciat drept ”de primă urgenţă cu aplicabilitate directă” (achiziționarea directă de bunuri de către autorităţile publice, suspendarea din funcţiile de conducere a unor funcționari publici, neînceperea cursului prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea de plin drept a cauzelor civile și penale, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac etc.) constituie, în mod expres sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență. Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.).
Curtea a observat că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția legală, cu depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze.
Așa fiind, întrucât nicio dispoziție a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale, instanța constituțională nu poate sancționa, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art.146 lit.d) din Constituție referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, normele legale criticate de autorul excepției.
Având în vedere, însă, natura juridică a decretului Președintelui de act administrativ normativ supus încuviințării Parlamentului, Curtea a constatat că forul legiuitor avea obligația de a-l supune controlului parlamentar, iar prin hotărârea adoptată să sancționeze exercitarea ultra vires a competențelor legale de către Președintele României, doar o atare hotărâre fiind susceptibilă de contestare la Curtea Constituțională, în baza art.146 lit.l) din Constituție”.
Trăgînd linie și adunînd, magistrații aduc acuzații grave președintelui, afirmînd negru pe alb că acesta și-a arogat, la emiterea decretelor privind starea de urgență, puteri discreționare și a stabilit măsuri vizînd întreaga populație a țării fără a avea acest drept.
Judecătorii explică faptul că decretele sale nu pot fi declarate neconstituționale de către CCR, curtea neavînd asemenea atribuție și arată că cel care trebuia să sancționeze derapajele prezidențiale era Parlamentul României.
CCR și-a spus cuvîntul și el este devastator.
Din acest moment, meciul se mută în ograda partidelor politice parlamentare, care pot consfinți prin pasivitatea instaurarea dictaturii prezidențiale, sau pot lua măsurile care se impun.
Sursa: inPolitics.ro (Bogdan Tiberiu Iacob)
