S-a dezbrăcat de lemnul tot pădurea,
Prin ţară nu mai este de bonton
Cu-o sfântă cruce să oprim securea…
Nu ne mai cheamă „Gheorghe” şi „Ion”,
Nu ne mai strigă din cerdac de casă
Bătrâne mame; mor de timpurii,
Să ducă-n cer pământuri şi să coasă
La ii ce-n vecii vecilor sunt vii!
Rămânem noi, chipuri săpate-n stâncă,
Să reînvăţăm şi să luam aminte
Că nu mor caii când vor câinii, încă –
Identităţi cu ţelurile sfinte;
S-a dezbrăcat de lemnul tot pădurea,
Doina de jale frunza-n gol o cântă,
Creştină cruce, să oprim securea,
Să ne unim pe ultima redută!
Contur sortit până la Bug rămâne,
Hotar păzit de dacii liberi… Iară,
De strigă ei: „Deşteaptă-te, române!”,
Să ne trezim, din dragoste de ţară…
Shanti Nilaya
Frumoase versuri! Definesc atât de bine trecutul, conturând profund și viitorul – acel sediu real al personalității noastre ca popor, care ne amintește atât de concret că suntem făuritorii propriei istorii. E o gândire care consolidează și arcuiește din generație în generație bolțile ce definesc peren arhitectura spiritului românesc, setea sa de împlinire în acea treime milenară râvnită de sufletul fiecărui român pe acest pământ: întregire, independență, dreptate!
Rânduri care, precum o acoladă de cuget, contopesc peste veacuri patriotismul combatant, ce ne oferă adevărata și superioara sa semnificație: România eternă. Frumos!