Istoria consemnată a Forumului Economic Mondial a fost fabricată astfel încât să pară că organizația este creație strict europeană. Fals. De fapt, Klaus Schwab a avut o echipă politică americană de elită care a lucrat în umbră și l-a ajutat să creeze organizația globalistă cu sediul în Europa.

Dacă aveți cunoștințe decente despre istoria lui Klaus Schwab, veți ști că acesta a urmat cursurile Harvard în anii 1960, unde l-a întâlnit pe profesorul Henry A. Kissinger. Un tip cu care Schwab avea să lege o prietenie pe viață. Dar, ca în cazul majorității informațiilor din analele cărților de istorie ale Forumului Economic Mondial, ceea ce vi s-a spus nu este întreaga poveste. De fapt, Kissinger îl va recruta pe Schwab la seminarul internațional de la Harvard, finanțat de Agenția Centrală de Informații a SUA. Deși finanțarea a fost dezvăluită în anul în care Klaus Schwab a părăsit Harvard, legătura a trecut în mare parte neobservată – până acum.

Cercetările mele indică faptul că Forumul Economic Mondial nu reprezintă o creație europeană. În realitate, este mai degrabă o operațiune care emană de la marile politici publice din epocile Kennedy, Johnson și Nixon; toți au avut legături cu Consiliul pentru Relații Externe (CFR) și mișcarea asociată ”Round Table”, cu un rol de sprijin jucat de Agenția Centrală de Informații.

Erau trei oameni extrem de puternici și influenți (printre ei, Kissinger) care îl vor conduce pe Klaus Schwab spre obiectivul lor final de dominare globală completă, aliniată la Imperiul american, prin crearea de politici sociale și economice. În plus, doi dintre aceștia se aflau în centrul menținerii în atenția publicului a amenințării unui război termonuclear global.

Examinându-i pe cei trei în contextul mai larg al geopoliticii din acea perioadă, voi arăta modul în care drumurile lor se vor intersecta și se vor unifica în anii 1960, cum l-au recrutat pe Klaus Schwab printr-un program finanțat de CIA și cum au devenit adevărata forță motrice din spatele creării Forumului Economic Mondial.

Henry A. Kissinger

Heinz Alfred Kissinger s-a născut în Bavaria, Germania, pe 27 mai 1923, în familia Paula și Louis Kissinger. Una dintre numeroasele familii de evrei fugite în America, în 1938, din pricina persecuțiilor din Germania. Kissinger își va schimba prenumele în Henry la vârsta de 15 ani, la sosirea în America, în urma unei scurte emigrări la Londra. Familia sa s-a stabilit inițial în Upper Manhattan, iar tânărul Henry Kissinger a urmat cursurile Liceului George Washington. În 1942, s-a înscris la City College of New York, dar, la începutul anului 1943, a fost înrolat în armata americană. Pe 19 iunie 1943, Kissinger a devenit cetățean american naturalizat. În scurt timp, va fi repartizat la Divizia 84 Infanterie, unde va fi recrutat de legendarul Fritz Kraemer pentru a lucra în unitatea de informații militare a diviziei. Kraemer va lupta alături de Kissinger în timpul Bătăliei de la Bulge și va deveni ulterior extrem de influent în politica americană în perioada postbelică, influențând viitori politicieni precum Donald Rumsfeld. Henry Kissinger avea să îl descrie pe Kraemer ca având ”cea mai mare influență asupra anilor mei de formare”, într-un articol din New Yorker intitulat ”The Myth of Henry Kissinger”, scris în 2020.

Autorul acelui articol, Thomas Meaney, îl descrie astfel pe Kraemer:

”Un înflăcărat nietzschean până la autoparodie – purta un monoclu în ochiul bun pentru a-și face ochiul slab să lucreze mai mult – Kraemer pretindea că și-a petrecut ultimii ani de la Weimar luptând pe străzi atât cu comuniștii, cât și cu cămășile brune naziste. Avea doctorate în științe politice și drept internațional și a urmat o carieră promițătoare la Liga Națiunilor înainte de a fugi în SUA în 1939. L-a avertizat pe Kissinger să nu-i imite pe intelectualii ”deștepți” și analizele lor cost-beneficiu necruțătoare. Crezând că Kissinger este „în armonie muzicală în acord cu istoria”, i-a spus: «Numai dacă nu „calculezi” vei avea cu adevărat libertatea care te distinge de oamenii mici»”.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce Kissinger servea patria în Corpul de contrainformații al SUA, avea să fie promovat la gradul de sergent și avea să servească în rezervă timp de mulți ani după declararea păcii. În această perioadă, Kissinger va prelua conducerea unei echipe care vâna ofițerii Gestapo și alți oficiali naziști care fuseseră etichetați drept ”sabotori”. După război, în 1946, Kissinger va fi repartizat să predea la Școala de Informații a Comandamentului European, poziție în care va continua să lucreze în calitate de civil, după ce a părăsit oficial armata.

În 1950, Kissinger va absolvi la Harvard cu o diplomă în științe politice, unde va studia sub îndrumarea lui William Yandell Elliott. Va fi în cele din urmă consilier politic pentru șase președinți americani și, de asemenea, mentorul lui Zbigniew Brzezinski și Pierre Trudeau, printre alții. Yandell Elliott, împreună cu mulți dintre elevii săi vedetă, vor fi principalii conectori între instituția americană de securitate națională și mișcarea britanică ”Round Table”, întruchipată de organizații precum Chatham House în Marea Britanie și Council on Foreign Relations în Statele Unite.

De asemenea, aceștia vor căuta să impună structuri de putere globală împărtășite de marile afaceri, de elita politică și de mediul academic. Kissinger va continua să studieze la Harvard, obținând diplomele de masterat și de doctorat la prestigioasa universitate, în timp ce încerca deja să își croiască o carieră în domeniul serviciilor de informații (recrutat în calitate de colaborator al FBI).

În 1951, Kissinger ar fi fost angajat ca și consultant pentru Biroul de cercetare operațională al armatei, unde ar fi fost instruit în diverse forme de război psihologic. Această conștientizare a operațiunilor psihologice s-a reflectat în lucrarea sa de doctorat din acea perioadă. Lucrarea sa despre Congresul de la Viena și consecințele acestuia a invocat armele termonucleare ca strategie de deschidere, ceea ce a făcut ca o lucrare altfel plictisitoare să fie puțin mai interesantă. În 1954, Kissinger spera să devină profesor debutant la Harvard. Decanul din acea vreme, McGeorge Bundy – un alt elev al lui William Yandell Elliott, l-a recomandat pe Kissinger Consiliului pentru Relații Externe (CFR). În cadrul CFR, Kissinger avea să înceapă să conducă un grup de studiu privind armele nucleare. Din 1956 până în 1958, Kissinger a devenit, de asemenea, director de studii speciale pentru Rockefeller Brothers Fund (David Rockefeller era vicepreședinte al CFR în această perioadă) și a condus mai multe grupuri de experți care au elaborat rapoarte privind apărarea națională. În 1957, Kissinger avea să-și pecetluiască locul de lider al establishmentului în ceea ce privește războiul termonuclear după ce a publicat Nuclear Weapons and Foreign Policy (Armele nucleare și politica externă), o carte editată de Harper & Brothers pentru Council on Foreign Relations.

În decembrie 1966, secretarul de stat adjunct pentru afaceri europene, John M. Leddy, a anunțat formarea unui grup de consilieri alcătuit din 22 de persoane care să ajute la ”modelarea politicii europene”. Iată cinci dintre cei mai proeminenți actori ai grup de consilieri: Henry A Kissinger, reprezentând Harvard, Robert Osgood de la Centrul de Cercetare a Politicii Externe din Washington (finanțat din banii Ford, Rockefeller și Carnegie), Melvin Conant de la Standard Oil a lui Rockefeller, Warner R Schilling de la Universitatea Columbia și Raymond Vernon, tot de la Harvard. Printre ceilalți membri ai grupului se numărau patru de la Consiliul pentru Relații Externe, Shepard Stone de la Fundația Ford, iar restul erau un amestec de reprezentanți ai unor importante universități americane. Formarea grupului ar putea fi considerată ca fiind punerea proverbialei pietre de temelie care marchează intenția filialei americane a ”Mesei Rotunde” de a crea o organizație precum Forumul Economic Mondial, prin care imperialiștii anglo-americani să modeleze politicile europene după cum consideră necesar.

Europa postbelică se afla într-o etapă vitală a dezvoltării sale, iar puternicul imperiu american începea să vadă oportunități în renașterea Europei și în identitatea emergentă a tinerei sale generații. La sfârșitul lunii decembrie 1966, Kissinger avea să fie una dintre cele douăzeci și nouă de ”autorități americane privind Germania” semnatari ai declarație în care se afirma că ”recentele alegeri de stat din Germania de Vest nu indică o renaștere a nazismului”. Documentul, semnat și de personalități precum Dwight Eisenhower, era menit să semnaleze faptul că Europa o lua de la capăt și că trebuia să înceapă să lase ororile războaielor europene în trecut.

Unele dintre persoanele implicate în crearea documentului menționat mai sus au fost cele care deja influențau din exterior politica europeană. În special, unul dintre semnatari, alături de Kissinger și Eisenhower, a fost profesorul Hans J. Morgenthau, care reprezenta, de asemenea, Consiliul pentru Relații Externe la acea vreme. Morgenthau scrisese un articol celebru intitulat ”Omul științific versus politica puterii” și se opunea ”încrederii excesive în știință și tehnologie ca soluții la problemele politice și sociale”.

În februarie 1967, Henry Kissinger a spus că elaborarea politicilor europene a fost cauza unui secol de războaie și tulburări politice pe continent. Într-un articol intitulat ”Fuller Investigation”, publicat în New York Times, Kissinger a declarat că o lucrare a lui Raymond Aron, Peace and War. A Theory of International Relations, a remediat unele dintre aceste probleme.

În acest articol, Kissinger scrie:

”În Statele Unite, stilul național este pragmatic; tradiția de până la cel de-al Doilea Război Mondial a fost în mare parte izolaționistă; abordarea păcii și a războiului tindea să fie absolută și legalistă. Scrierile americane despre politica externă au avut, în general, tendința de a se încadra în trei categorii: analize de cazuri specifice sau episoade istorice, îndemnuri care justifică sau se opun unei participări mai mari în afacerile internaționale și investigații ale bazelor legale ale ordinii mondiale”.

Era clar că profesorul Henry A Kissinger identificase implicarea americană în crearea politicii europene ca fiind vitală pentru viitoarea pace și stabilitate a lumii. În acest moment, Kissinger era stabilit la Universitatea Harvard din Cambridge, Massachusetts. Aici, viitorul fondator al Forumului Economic Mondial, tânărul Klaus Schwab, i-a atras atenția lui Henry A Kissinger.

Kissinger era directorul executiv al seminarului internațional, pe care Schwab îl menționează adesea atunci când își amintește de perioada petrecută la Harvard. Pe 16 aprilie 1967 se va raporta că diverse programe de la Harvard au primit finanțare de la Agenția Centrală de Informații (CIA). Printre acestea se număra și o finanțare de 135.000 de dolari destinată seminarului internațional al lui Henry Kissinger, finanțare despre care Kissinger a afirmat că nu știa că provenea de la agenția de informații americană. Implicarea CIA în finanțarea seminarului internațional al lui Kissinger a fost expusă într-un raport întocmit de Humphrey Doermann, asistentul lui Franklin L Ford, decanul Facultății de Arte și Științe. Raportul lui Humphrey Doermann, scris în 1967, se axa doar pe finanțarea CIA din perioada 1961-1966, însă seminarul internațional al lui Kissinger (care primise cea mai mare finanțare dintre toate programele Harvard finanțate de CIA) avea să se desfășoare în continuare până în 1967. Klaus Schwab a sosit la Harvard în 1965.

Pe 15 aprilie 1967, The Harvard Crimson avea să publice un articol nesemnat, referitor la raportul lui Doermann, în care se afirma: ”Nu existau condiții legate de ajutor, astfel încât guvernul nu putea influența direct cercetarea sau împiedica publicarea rezultatelor acesteia”. Articolul disprețuitor, intitulat ”Legăturile financiare ale CIA”, se încheie cu nonșalanță prin afirmația: ”În orice caz, dacă universitatea ar refuza să accepte granturile de cercetare ale CIA, agenția obscură nu ar avea probleme în a-și canaliza ofertele prin intermediul unei alte agenții.”

Dovezile arată că Klaus Schwab a fost recrutat de Kissinger în cercul său de imperialiști de la ”Masa Rotundă” prin intermediul unui program finanțat de CIA la Universitatea Harvard. În plus, anul absolvirii ar fi și anul în care s-a dezvăluit că s-a derulat un program finanțat de CIA. Acest seminar finanțat de CIA avea să-l prezinte pe Schwab unor factori de decizie politică americani extrem de bine conectați. Ei aveau să-l ajute să creeze ceea ce urma să devină cel mai puternic institut european de politici publice, Forumul Economic Mondial.

Până în 1969, Kissinger va fi șeful Consiliului de Securitate Națională al SUA, căruia președintele în exercițiu, Richard Nixon, îi va ”spori importanța” în timpul administrației sale. Kissinger a fost asistent al președintelui pentru afaceri de securitate națională între 2 decembrie 1968 și 3 noiembrie 1975, ocupând în același timp funcția de secretar de stat al lui Richard Nixon începând cu 22 septembrie 1973. Kissinger avea să domine elaborarea politicii externe a SUA în timpul epocii Nixon, iar sistemul pe care îl va aduce la Consiliul de Securitate Națională va încerca să combine caracteristici ale sistemelor implementate anterior de Eisenhower și Johnson.

Henry Kissinger, care fusese unul dintre cei care fabricaseră tensiunile dintre puterile termonucleare în cele două decenii anterioare, urma acum să acționeze ca ”pacificator” în perioada Nixon. El urma să se concentreze asupra impasului european și să încerce să relaxeze tensiunile dintre Occident și Rusia. A negociat discuțiile privind limitarea armelor strategice (care au culminat cu tratatul SALT I) și Tratatul privind rachetele antibalistice. Kissinger a încercat să se reprofileze ca om de stat și diplomat de încredere.

În cel de-al doilea mandat al administrației președintelui Richard Nixon, atenția se va îndrepta către relațiile cu Europa de Vest. Richard Nixon avea să descrie anul 1973 ca fiind ”Anul Europei”. Statele Unite se vor concentra pe sprijinirea statelor din Comunitatea Economică Europeană (CEE), care deveniseră rivali economici ai SUA la începutul anilor 1970. Kissinger a înțeles conceptul de ”Anul Europei” și a promovat o agendă nu numai de reformă economică, ci și de susținere a consolidării și revitalizării a ceea ce el considera a fi ”forța în descompunere”, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În toată această perioadă, Kissinger va promova, de asemenea, guvernanța globală.

Ani mai târziu, Henry Kissinger avea să țină discursul de deschidere a conferinței Forumului Economic Mondial din 1980, spunând elitelor de la Davos: ”Pentru prima dată în istorie, politica externă este cu adevărat globală”.

John K. Galbraith

John Kenneth Galbraith (denumit adesea Ken Galbraith) a fost un economist, diplomat, politician public și intelectual de la Harvard, de origine canadiană și americană. Impactul său asupra istoriei americane este extraordinar, iar consecințele acțiunilor sale numai la sfârșitul anilor 1960 se resimt și astăzi în întreaga lume. În septembrie 1934, Galbraith se va alătura inițial corpului profesoral de la Universitatea Harvard ca instructor, cu un salariu de 2.400 de dolari pe an. În 1935, avea să fie numit tutore la John Winthrop House (cunoscută în mod obișnuit sub numele de Winthrop House), una dintre cele douăsprezece case rezidențiale pentru studenți de la Universitatea Harvard. În același an, unul dintre primii săi studenți avea să fie Joseph P. Kennedy Jr. John F. Kennedy va sosi doi ani mai târziu, în 1937. La scurt timp după, canadianul Galbraith va fi naturalizat ca cetățean american, pe 14 septembrie 1937.

Trei zile mai târziu, se va căsători cu partenera sa, Catherine Merriam Atwater, o femeie care, cu câțiva ani înainte, studiase la Universitatea din München. Acolo, ea locuise în același dormitor cu Unity Mitford, al cărei prieten era Adolf Hitler. După căsătorie, Galbraith avea să călătorească mult în Europa de Est, Scandinavia, Italia, Franța, dar și în Germania. Galbraith urma să petreacă un an ca cercetător la Universitatea din Cambridge, sub conducerea celebrului economist John Maynard Keynes, dar, în urma atacului de cord subit al lui Keynes, noua soție a lui Galbraith l-a convins să studieze în schimb în Germania. În vara anului 1938, Galbraith va studia politicile funciare germane sub guvernul lui Hitler.

În anul următor, Galbraith s-a trezit implicat în ceea ce s-a numit la acea vreme ”afacerea Walsh-Sweezy” – un scandal național în SUA, în care erau implicați doi instructori radicali concediați de la Harvard. Legăturile lui Galbraith cu această afacere aveau să ducă la refuzul reînnoirii numirii sale la Harvard.

Galbraith va accepta o retrogradare pentru a lucra la Princeton, unde, la scurt timp după aceea, va accepta o invitație din partea Consiliului Național de Planificare a Resurselor pentru a face parte dintr-un grup de revizuire a cheltuielilor și a programelor de ocupare a forței de muncă din New Deal. În cadrul proiectului îl va întâlni pentru prima dată pe Franklin D. Roosevelt. În 1940, când Franța a căzut în mâinile forțelor naziste, Galbraith s-a alăturat personalului Comitetului consultativ pentru apărare națională, la cererea consilierului economic al lui FDR, Lauchlin Curry. Deși acest comitet avea să fie rapid dizolvat, Galbraith s-a trezit în curând numit la Oficiul de Administrare a Prețurilor (OPA), conducând divizia însărcinată cu controlul prețurilor. El va fi demis din OPA la 31 mai 1943. Revista Fortune încercase deja să-l vâneze pe Galbraith încă din 1941 și, în curând, avea să-l recruteze pentru a se alătura echipei sale, ca redactor.

Cea mai mare schimbare de orientare a lui Galbraith a avut loc în 1945, a doua zi după moartea lui Roosevelt. Galbraith avea să plece din New York la Washington, de unde avea să fie trimis la Londra pentru a prelua un post de director de divizie al United States Strategic Bombing Survey. Va fi însărcinat cu evaluarea efectelor economice generale ale bombardamentelor din timpul războiului. Când a ajuns la Flensburg, Germania se predase deja în mod oficial forțelor aliate, iar sarcina inițială a lui Galbraith avea să se schimbe. El îl va însoți pe George Ball și va lua parte la interogatoriul lui Albert Speer. Astfel Galbraith a trecut de la statutul de consilier politic care se ocupa de statistici și proiecții legate de prețuri la cel de co-interogator al unui criminal de război nazist de rang înalt. Speer a ocupat diferite poziții importante în timpul războiului, inclusiv cea de ministru al Reichului pentru armament și producție de război. Adică unul dintre oamenii-cheie din spatele organizării, întreținerii și înarmării fiecărei părți a Wermacht-ului nazist.

La scurt timp după aceea, Galbraith avea să fie trimis la Hiroshima și Nagasaki pentru a evalua efectele bombardamentelor. În ianuarie 1946, John Kenneth Galbraith a fost implicat într-unul dintre momentele definitorii ale istoriei economice americane. El avea să participe la reuniunile Asociației Economice Americane din Cleveland, unde, alături de Edward Chamberlin de la Harvard și Clarence Ayres din Texas, avea să dezbată cu Frank Knight și cu alți susținători importanți ai economiei clasice. Evenimentul a marcat apariția economiei keynesiene, care va domina America postbelică.

În februarie 1946, Galbraith se va întoarce la Washington, unde va fi numit director al Biroului pentru politica de securitate economică. Aici, în septembrie 1946, Galbraith a primit sarcina de a redacta un discurs pentru secretarul de stat, William Byrnes. O schiță a politicii americană privind reconstrucția, democratizarea și eventuala admitere a Germaniei în Organizația Națiunilor Unite. Galbraith, care se opunea grupului de politicieni de la acea vreme denumit ”Războinicii reci”, va demisiona din funcție în octombrie 1946, revenind la revista Fortune. De asemenea, în același an avea să primească Medalia Prezidențială a Libertății. În 1947, Galbraith avea să înființeze organizația ”Americans for Democratic Action”, alături de alte persoane, printre care Eleanor Roosevelt, Arthur Schlesinger Jr. și Ronald Reagan. În 1948, Galbraith se va întoarce la Harvard ca lector la Catedra de silvicultură agricolă și politică de utilizare a terenurilor. La scurt timp după aceea, va fi instalat ca profesor la Harvard.

Până în 1957, Galbraith a început să formeze o relație mai strânsă cu fostul său student John F. Kennedy, la acea vreme senator junior pentru Massachusetts. În anul următor, JFK avea să-l declare public pe Galbraith drept ”Phileas Fogg al lumii academice”, după ce a primit un exemplar al cărții lui Galbraith, ”O călătorie în Polonia și Iugoslavia”, despre planificarea socialistă. Tot în 1958, Galbraith a publicat ”The Affluent Society”, aclamată de critici, unde a inventat termeni precum ”înțelepciune convențională” și ”efectul de dependență”. În această perioadă, Galbraith a devenit titularul catedrei de economie Paul M. Warburg de la Harvard. Este aceeași poziție deținută atunci când a fost prezentat pentru prima dată unui tânăr Klaus Schwab.

În 1960, John Kenneth Galbraith devenise consilier economic al campaniei lui Kennedy. După ce Kennedy a fost ales președinte, Galbraith a început să facă parte din personalul noii administrații. El l-a recomandat pe Robert S. McNamara pentru funcția de secretar al apărării. În 1961, Kennedy avea să-l numească pe Galbraith ambasador în India, iar mai târziu, în cursul aceluiași an, Galbraith se a deplasa în Vietnam, la cererea președintelui, pentru a oferi o a doua opinie cu privire la raportul Taylor-Rostow. La sfatul lui Galbraith, Kennedy va începe să retragă trupele din Vietnam.

În 1963, Galbraith se va întoarce în Statele Unite, refuzând oferta lui Kennedy de a prelua un post de ambasador la Moscova, pentru a se întoarce la Harvard. În ziua în care Kennedy a fost asasinat, Galbraith se afla la New York împreună cu Katharine Graham, editorul ziarului Washington Post. Galbraith avea să meargă direct la Washington ca să redactze versiunea originală a discursului noului președinte în fața sesiunii comune a Congresului. În anul următor asasinării lui JFK, Galbraith se va întoarce la Harvard pentru a elabora un curs celebru și foarte popular de științe sociale. El își va păstra în continuare poziția de consilier al președintelui Johnson, dar își va petrece restul anului scriind ultimele sale reviste academice exclusiv în domeniul economic.

Până în 1965, Galbraith a devenit din ce în ce mai vehement în opoziția sa față de războiul din Vietnam, scriind discursuri și scrisori către președinte. Această ruptură va persista între Galbraith și Johnson, Galbraith preluând în cele din urmă președinția organizației Americans for Democratic Action și lansând o campanie națională împotriva războiului din Vietnam intitulată ”Negocieri acum!”. În 1967, ruptura dintre Galbraith și Johnson avea să se adâncească și mai mult atunci când senatorul Eugene McCarthy a fost convins de Galbraith să candideze împotriva lui Johnson în următoarele alegeri primare. Robert F. Kennedy spera, de asemenea, să îl recruteze pe Galbraith pentru propria campanie. Dar, deși Galbraith formase o legătură strânsă cu regretatul JFK, nu fusese atât de entuziasmat de stilul lui Robert F. Kennedy.

La sfârșitul anilor 1960, John K. Galbraith și Henry A. Kissinger erau considerați doi dintre cei mai importanți conferențiari, autori și educatori din America. De asemenea, amândoi erau granguri la Harvard – Galbraith ca profesor de economie, iar Kissinger ca profesor de administrație și guvernare. Cei doi se concentrau pe crearea politicii externe atât pentru America, cât și pentru noua Europă emergentă. Pe 20 martie 1968 s-a anunțat faptul că Kissinger și Galbraith vor fi primii vorbitori ai sesiunii de primăvară a ceea ce s-a numit ”seria de conferințe Mandeville”, de la Universitatea din California, San Diego. Discursul lui Galbraith urma să se intituleze ”Politica externă: The Cool Dissent”, în timp ce discursul lui Kissinger s-a numit ”America și Europa: O nouă relație”.

Kissinger îl va prezenta pe Klaus Schwab lui John Kenneth Galbraith la Harvard și, la sfârșitul anilor 1960, Galbraith îl va ajuta pe Schwab să facă din Forumul Economic Mondial o realitate. Galbraith va zbura în Europa, împreună cu Herman Kahn, pentru a-l ajuta pe Schwab să convingă elita europeană să susțină proiectul. La primul Simpozion/Forum European de Management (numele inițial al WEF), John Kenneth Galbraith va fi vorbitorul principal.

Herman Kahn

Herman Kahn s-a născut în Bayonne, New Jersey, la 15 februarie 1922, ca fiu al lui Yetta și Abraham Kahn. A fost crescut în Bronx, având o educație evreiască, dar mai târziu va deveni ateu în convingerile sale. De-a lungul anilor 1950, Khan va scrie diverse rapoarte la Institutul Hudson privind conceptul și caracterul practic al descurajării nucleare, care vor deveni ulterior politica militară oficială. De asemenea, a întocmit rapoarte pentru audieri oficiale, cum ar fi cele ale Subcomisiei pentru radiații. În isteria primilor ani ai Războiului Rece, lui Kahn i se va oferi spațiul intelectual, iar unii ar putea spune și etic și moral, pentru a ”gândi inimaginabilul”. Khan ar fi aplicat teoria jocurilor – studiul modelelor matematice ale interacțiunilor strategice între agenți raționali – pentru a dezvolta scenarii și rezultate potențiale privind războiul termonuclear.

În 1960, Kahn va publica lucrarea The Nature and Feasibility of War and Deterrence (Natura și fezabilitatea războiului și a descurajării), despre riscurile și impactul ulterior al unui război termonuclear. Rand Corporation rezumă tipurile de descurajare discutate în lucrarea lui Kahn astfel: descurajarea unui atac direct, utilizarea amenințărilor strategice pentru a descuraja un inamic să se angajeze în acte foarte provocatoare, altele decât un atac direct asupra Statelor Unite, și, în cele din urmă, actele care sunt descurajate deoarece agresorul potențial se teme că apărătorul sau alții vor întreprinde acțiuni limitate, militare sau nemilitare, pentru a face agresiunea neprofitabilă.

În anul următor, Princeton University Press avea să publice pentru prima dată lucrarea de referință a lui Herman Kahn, On Thermonuclear War. Cartea va avea un impact enorm asupra viitorului apropiat și îndepărtat al politicii globale și va determina politicienii americani din establishment să creeze o politică externă special concepută pentru a contracara cel mai rău scenariu termonuclear potențial. La lansarea terifiantei lucrări a lui Kahn, sociologul și ”comunitaristul” israeliano-american Amitai Etzioni ar fi citat spunând: ”Kahn face pentru armele nucleare ceea ce au făcut pentru sex susținătorii iubirii libere: vorbește cu sinceritate despre acte despre care alții șoptesc în spatele ușilor închise”.

Teoriile complexe ale lui Khan au fost deseori parafrazate în mod eronat, majoritatea lucrărilor sale fiind imposibil de rezumat în doar o propoziție sau două. Iar acest lucru este emblematic pentru ideile sale privind războiul termonuclear. Echipa de cercetare a lui Kahn studia o multitudine de scenarii diferite, o lume multipolară, dinamică și în continuă evoluție, cu multe necunoscute.

Cartea sa a avut un impact instantaneu și de durată, nu doar asupra geopoliticii, ci și asupra culturii, exprimat în câțiva ani printr-un film foarte cunoscut. În 1964 a avut loc lansarea clasicului Stanley Kubrick, Dr. Strangelove, iar din momentul lansării sale și de atunci încoace, Khan a fost numit adevăratul Dr. Strangelove. Când cineva l-a întrebat despre comparație, Khan ar fi declarat pentru Newsweek: ”Kubrick este un prieten de-al meu. El mi-a spus că Dr. Strangelove nu trebuia să fiu eu”. Dar alții ar fi subliniat numeroasele afinități dintre personajul clasic al lui Stanley Kubrick și Herman Kahn din viața reală.

Într-un eseu scris pentru Consiliul pentru Relații Externe în iulie 1966, intitulat ”Alternativele noastre în Europa”, Kahn afirma:

”Politica americană existentă a fost, în general, orientată spre integrarea sau unificarea politică și economică, precum și militară a Europei Occidentale ca mijloc de asigurare a securității europene. Unii au văzut unificarea ca pe un pas spre unitatea politică a Occidentului ca întreg, sau chiar a lumii. Astfel, realizarea unei forme mai calificate de integrare sau de federație a Europei și a Europei cu America a fost considerată, de asemenea, un obiectiv intrinsec dezirabil, mai ales că rivalitățile naționale din Europa au fost considerate o forță fundamental perturbatoare în istoria modernă; prin urmare, suprimarea lor sau acomodarea într-un cadru politic mai larg este indispensabilă pentru stabilitatea viitoare a lumii.”

Afirmația sugerează că soluția preferată pentru viitoarele relații europene/americane ar fi crearea unei uniuni europene. Chiar mai preferabilă pentru Kahn era ideea creării unui superstat american și european unificat.

În 1967, Herman Kahn avea să scrie una dintre cele mai importante lucrări futuriste ale secolului XX, Anul 2000: Un cadru pentru speculații privind următorii treizeci și trei de ani. În această carte, scrisă în colaborare cu Anthony J Wiener, Khan și compania au prezis unde ne vom afla din punct de vedere tehnologic la sfârșitul mileniului. Însă, la scurt timp după ”Anul 2000” a lui Kahn, a mai apărut un alt document, scris simultan. Acel document intitulat, Ancillary Pilot Study for the Educational Policy Research Program, urma să traseze o hartă a modului de realizare a societății viitoare pe care Kahn o preconizase în lucrarea Anul 2000.

În cadrul unei secțiuni intitulate ”Nevoile educaționale speciale ale factorilor de decizie”, documentul afirmă: ”Ar trebui să se ia în considerare foarte serios oportunitatea educării explicite a factorilor de decizie, astfel încât aceștia să fie mai capabili – de fapt, să planifice destinul națiunii sau să pună în aplicare planurile formulate printr-un proces mai democratic. O fațetă a acestei proceduri ar fi crearea unui set comun de concepte, a unui limbaj comun, a unor analogii comune, a unor referințe comune…” În continuare, în aceeași secțiune, el afirmă: ”În acest moment, nu este nevoie de o abordare comună: ”Reînvățarea universală în spiritul tradiției umaniste a Europei – cel puțin pentru grupul său de conducere cuprinzător – ar putea fi utilă în multe feluri.”

Atunci când studiezi retorica menționată anterior și descifrezi ce înseamnă, îți dai seama că în acest document Herman Kahn sugerează subminarea democrației prin pregătirea doar a unui anumit grup din societate ca potențiali lideri. Acești puțini pre-selectați sunt pregătiți pentru putere putând defini care ar trebui să fie valorile noastre comune ca societate. Poate că Herman Kahn ar fi de acord cu programul Young Global Leader al Forumului Economic Mondial, adică exact manifestarea sugestiei sale inițiale.

În 1968, Herman Kahn ar fi fost întrebat de un reporter ce fac cei de la Hudson Institute. El ar fi răspuns: ”Noi adoptăm punctul de vedere al lui Dumnezeu. Punctul de vedere al președintelui. Mare. Aeriană. Globală. Galactică. Eterestru. Spațial. În general. Megalomania este riscul standard al ocupației.” Se pare că apoi Herman Kahn s-a ridicat de pe scaun, arătând cu degetul spre cer și strigând brusc: ”Megalomanie, zoom!”

În 1970, Kahn avea să călătorească în Europa împreună cu Galbraith pentru a susține campania de recrutare a lui Klaus Schwab în vederea primului Simpozion European de Management. În 1971, Kahn avea să stea în centrul scenei pentru a urmări discursul de deschidere al lui John Kenneth Galbraith la prima sesiune istorică a organizației, de elaborare a politicilor, organizație ce avea să devină în cele din urmă Forumul Economic Mondial.

În 1972, Clubul de la Roma a publicat ”Limitele creșterii”, care avertiza că nevoile populației globale vor depăși resursele disponibile până în anul 2000. Kahn și-a petrecut o mare parte din ultimul deceniu de viață susținând această idee. În 1976, Khan avea să publice o viziune mai optimistă asupra viitorului, ”The Next 200 Years”, în care susținea că potențialul capitalismului, al științei, al tehnologiei, al rațiunii umane și al autodisciplinei era nelimitat. Următorii 200 de ani ar respinge, de asemenea, ideologia malthusiană pernicioasă, prezicând că resursele planetei nu stabilesc limite pentru creșterea economică, ci, mai degrabă, ființele umane vor ”crea astfel de societăți peste tot în sistemul solar și, poate, și până la stele”.

Cei trei mentori ai lui Schwab

Kahn, Kissinger și Galbraith deveniseră trei dintre cei mai influenți oameni din America în ceea ce privește descurajarea termonucleară, crearea politicii externe și, respectiv, elaborarea politicilor publice. De-a lungul carierei acestor oameni, accentul fusese pus în cea mai mare parte pe Europa și pe Războiul Rece. Cu toate acestea, rolurile lor variate în alte evenimente importante ale perioadei au toate potențialul de a distrage cu ușurință atenția cercetătorilor de la alte evenimente mai subversive și bine ascunse.

Acești trei americani puternici au fost legați între ei în diverse moduri, dar un fir interesant și notabil îi leagă în special în perioada cuprinsă între 1966 – odată cu crearea grupului de 22 de consilieri condus de Kissinger pentru a ajuta la ”modelarea politicii europene” – și 1971, când a fost înființat Forumul Economic Mondial. Toți cei trei bărbați au fost membri ai Consiliului pentru Relații Externe, filiala americană a mișcării imperialiste anglo-americane ”Masa Rotundă”. Kissinger avea deja legături profunde cu CFR, fiind recrutat imediat după absolvire. Se pare că Galbraith ar fi demisionat din CFR într-un mod ”extrem de public” în 1972, declarând că CFR era plictisitor și spunându-i unui jurnalist: ”Majoritatea procedurilor implică un nivel de banalitate atât de profund încât singura întrebare pe care o ridică este dacă cineva ar trebui să asiste la ele”. Deși nu există o dată publică a momentului în care Galbraith a devenit membru al CFR, el a scris pentru publicațiile acestora încă din iulie 1958, ”Rival Economic Theories in India”, fiind tipărit în Foreign Affairs, jurnalul/revista oficială a CFR. De asemenea, Khan a publicat unele dintre eseurile sale prin intermediul CFR, scriind ”Our Alternatives in Europe” în iulie 1966 și ”If Negotiations Fail” în iulie 1968, ambele în timp ce lucra în calitate de consilier oficial al Departamentului de Stat.

Înainte de anii 1960, acești trei intelectuali americani extrem de influenți au fost fiecare dintre ei profund implicați în încercarea de a înțelege problemele unei Europe postbelice și de a trasa viitorul continentului afectat de război. Galbraith a călătorit mult prin Europa, inclusiv studiind politicile din Germania în timpul celui de-al Treilea Reich, iar după prăbușirea Germaniei lui Hitler, Galbraith va continua să studieze sistemele sovietice în același mod. Influența lui Galbraith asupra viitorului președinte, John F. Kennedy, încă de la o vârstă foarte fragedă, nu poate fi subestimată. Iar Galbraith a fost suficient de puternic pentru ca JFK să înceapă retragerea trupelor din Vietnam la recomandarea sa. Atunci când Kennedy a fost asasinat în Dallas, Galbraith a redactat discursul inițial al noului președinte către națiune. Dar Galbraith avea să fie în curând dat la o parte. În timpul turbulențelor din anii 1960, Galbraith va fi apropiat de Henry Kissinger, ambii fiind profesori la Harvard, membri ai CFR și având același obiectiv de a face Europa stabilă, astfel încât continentul să fie bine apărat împotriva oricărei potențiale agresiuni sovietice.

Pentru Galbraith și Kissinger, dar și pentru establishmentul politic american în general, Europa reprezenta principala amenințare nu numai la adresa stabilității globale, ci și la adresa hegemoniei americane dominante în general. Relativa stabilitate din Europa în perioada postbelică a fost percepută ca fiind datorată confruntării termonucleare și, încă de la momentul zero, Kissinger a identificat această dinamică și a început să manipuleze situația în beneficiul supremației americane. Henry Kissinger nu a fost singurul care a încercat să înțeleagă dinamica complexă în joc în legătură cu descurajarea termonucleară și modul în care aceasta a afectat elaborarea politicilor. Herman Kahn a fost principala figură a planificării strategice termonucleare în aceeași perioadă, iar activitatea lui Kissinger în legătură cu același subiect, de la mijlocul anilor ’50 încoace, îl va aduce în apropierea lui Kahn în numeroase ocazii.

Kahn i-a oferit lui Kissinger ceva la care toți politicienii și factorii de decizie tânjesc: capacitatea de a prezice evenimentele viitoare cu o acuratețe relativă. Kahn a fost un adevărat profet în ceea ce privește progresele tehnologice ale viitorului nu foarte îndepărtat, iar lucrările sale, deși adesea stoice și lipsite de emoții umane, au rezistat foarte bine testului timpului. Obiectivele lui Kahn și ale lui Kissinger aveau să se suprapună la mijlocul și la sfârșitul anilor 1960 și, pe măsură ce evaluările amenințărilor făcute de Kahn în această perioadă deveneau mai optimiste, Kissinger avea să considere munca lui Kahn ca fiind fundamentală pentru a oferi un nou viitor popoarelor lumii.

Cu toate acestea, viziunea lui Henry Kissinger asupra viitorului nu era aceea a unei societăți libere și echitabile care să avanseze împreună într-o ”lume nouă și curajoasă”. Mai degrabă, Kissinger intenționa să creeze o imagine a lumii care fusese distorsionată de propria sa perspectivă orientată spre Establishment-ul CFR. Deși va încerca să se prezinte ca un adevărat om de stat, Kissinger va continua să submineze nu numai procesele democratice străine, ci și sistemul american în beneficiul unei agende globaliste. Când Schwab a fost recunoscut pentru prima dată de Kissinger ca potențial viitor lider globalist, germanul relativ tânăr a fost prezentat în curând lui Galbraith și Kahn. Evenimentul va coincide cu activitatea lui Kahn, care a identificat necesitatea de a pregăti în mod specific indivizi cu potențial de conducere, separat de cei care urmează modelele educaționale standard predominante.

În anul în care Klaus Schwab a părăsit Harvard, a fost abordat de Peter Schmidheiny. Ultimul tocmai vânduse Escher Wyss grupului Sulzer. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fabrica Escher Wyss din Ravensberg fusese condusă de tatăl lui Schwab, Eugen Schwab, și fusese implicată în fabricarea de turbine cu apă grea pentru efortul secret al naziștilor de a fabrica bomba atomică. Într-un interviu, Schwab vorbește despre momentul în care Schmidheiny l-a chemat, spunându-i: ”Acum vii de la Harvard și cunoști metodele moderne de management, ajută la succesul integrării”. Ceea ce Klaus nu ar menționa în acel interviu este faptul că va ajuta Sulzer și Escher Wyss să fuzioneze, rezultând o nouă companie numită Sulzer AG. Acea companie, cu Schwab în calitate de director, ar fi încălcat legea internațională, ajutând regimul de apartheid din Africa de Sud în programul său ilegal de bombe termonucleare.

Klaus Schwab abia ieșise din sfera de influență a unora dintre cei mai importanți experți în războiul termonuclear și, imediat după plecarea de la  Harvard, avea să conducă fuziunea unei companii care se ocupa cu propagarea tehnologiei bombelor termonucleare către regimuri despotice.

Mulți dintre noi, care nu ne gândim la scenarii de extincție terifiante, am putea rămâne cu impresia că obținerea bombei nucleare de către Africa de Sud în acel moment al istoriei ar fi unul dintre cele mai rele lucruri care s-ar fi putut întâmpla. Dar scenariile de dezastru termonuclear ale lui Herman Kahn l-au făcut pe geniul Schwab să creadă că, în afara unui dezastru, sabotaj sau accident, nicio mare putere nucleară nu va îndrăzni să lanseze o armă termonucleară ca act de agresiune în viitorul apropiat.

De fapt, gândirea Establishment-ului se schimbase semnificativ, până în punctul în care Herman Kahn și alții recomandau că, în anumite scenarii, transformarea unei țări precum Franța într-o putere nucleară ar putea avea beneficii semnificative pentru securitate, atât la nivel regional, cât și global, contribuind, în același timp, la reducerea cheltuielilor de apărare ale SUA.

Războiul termonuclear nu mai reprezenta totul și sfârșitul politicii de apărare strategică, iar în perioada de apus a anilor ’60 aceiași oameni care provocaseră teama de o apocalipsă termonucleară au încetat cu adevărat să se mai îngrijoreze și au învățat să iubească bomba.

Atenție: Urmează oameni supuși greșelii

Este Klaus Schwab adevăratul creier din spatele formării Forumului Economic Mondial? Ce trebuie să înțelegem din implicarea CIA în seminarul pe care Kissinger l-a folosit pentru a-l recruta pe Schwab? Au fost puterile care se ascund în spatele unor organizații precum CFR adevărații fondatori ai organizației de elaborare a politicilor globaliste? A fost Forumul Economic Mondial menit pur și simplu să unească Europa? Sau, de fapt, a fost menit să unească Europa cu America, urmată de celelalte super-state, într-o Nouă Ordine Mondială concepută de puternicii CFR, precum Kissinger, Khan și Galbraith?

Fiecare dintre acești trei oameni puternici a văzut în Schwab o reflectare a propriilor lor dorințe intelectuale. Klaus se născuse în a doua jumătate a aceluiași deceniu în care începuse mișcarea tehnocrată și urma să provină din prima generație care și-a trăit anii de formare într-o lume postbelică. Predicțiile lui Khan pentru viitor nu fuseseră doar un exercițiu de uimire, ci și un proiect de a face din aceste predicții o realitate cât mai repede posibil și indiferent de consecințe.

În 1964, Klaus Schwab încerca să decidă ce avea de gând cu cariera sa. Avea 26 de ani și căuta o direcție. Avea să o găsească dintr-o sursă familială. Tatăl său, Eugen Schwab, fusese de partea greșită a istoriei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și fusese implicat în efortul nazist de fabricare a bombei atomice. Eugen Schwab i-ar fi spus fiului său că doar la Harvard va putea să se dezvolte cu adevărat. Într-o Germanie postbelică divizată, frica intensă care venea din amenințarea mereu iminentă și bine dramatizată a războiului termonuclear devenise o parte cotidiană a psihicului oamenilor. Harvard era binecunoscută la acea vreme pentru rolul central jucat în elaborarea politicilor din Războiul Rece, care vizau afacerile europene, iar Klaus Schwab se va număra printre principalii factori de decizie pe scena dezastrului termonuclear.

În timp ce se afla la Harvard, Schwab a participat la ”seminarul internațional” al lui Kissinger, finanțat de CIA printr-un canal cunoscut. Astfel, Klaus Schwab ar fi cunoscut un grup de oameni care încercau în mod activ să influențeze politica publică europeană prin orice metodă, inclusiv prin folosirea fricii de iminența unei catastrofe nucleare. Aceștia îi vor recunoaște imediat potențialul. Atât de mult încât îi vor fi alături lui Schwab pe tot parcursul fondării Forumului Economic Mondial, Kahn, Kissinger și Galbraith aducând credibilitatea percepută a proiectului. Lui Schwab nu i-a fost ușor să explice singur elitelor europene ceea ce intenționa să facă, așa că i-a adus pe Kahn și Galbraith în Europa pentru a-i convinge pe alți actori importanți să se alăture proiectului. Galbraith avea să fie primul vorbitor principal al forumului, iar prezența lui Kahn a stârnit, de asemenea, un interes semnificativ. Însă cel de-al doilea Forum Economic Mondial avea să se blocheze fără prezența numelor mari, iar Klaus Schwab știa că va avea nevoie de ceva care să atragă mulțimile pentru cea de-a treia ediție a reuniunii anuale a forumului său.

În 1972, fondatorul Clubului de la Roma, Aurelio Peccei, a publicat controversata sa carte ”The Limits to Growth”, ce fusese comandată de Clubul de la Roma și care adopta o abordare malthusiană a suprapopulării. Cartea avea să pună sub semnul întrebării sustenabilitatea creșterii economice globale, iar Peccei avea să fie invitat de Schwab să țină discursul principal la Forumul Economic Mondial din 1973. Această strategie de relații publice riscantă a dat roade pentru Schwab și organizația sa. Din acel moment, forumul va crește în dimensiune, amploare și putere. Dar totul a început cu un curs finanțat de CIA, ținut de Henry Kissinger la Harvard.

Schwab a devenit mai mult decât un simplu tehnocrat. El a fost foarte vocal în ceea ce privește intenția sa de a fuziona identitățile sale fizice și biologice cu tehnologia viitorului. A devenit o caricatură vie a unui răufăcător de tip evil bond, conducând întâlniri secrete cu elitele, sus, în cabanele din vârful munților din Elveția. Nu cred că imaginea pe care o avem despre Schwab este un accident. În anii postbelici, s-a întâmplat ceva foarte unic în cultura occidentală, când guvernul a început să folosească mass-media ca instrument pentru a ținti publicul cu operațiuni psihologice de nivel militar. Establishment-ul aflat la putere avea să descopere că mariajul dintre dramatismul scenariilor de conflict și mass-media, cum ar fi filmul, ar fi extrem de util. Aproape asemănător cu crearea unei propagande care se autopropaga în unele cazuri. Filme precum Dr. Strangelove al lui Stanley Kubrick au fost vehicule fantastice pentru ca oamenii să înțeleagă absurditatea planificării scenariilor de dezastre termonucleare.

Dacă oamenii te percep ca pe un răufăcător malefic atotputernic, atunci s-ar putea să nu obții sprijinul omului de rând, dar vei câștiga atenția celor care caută puterea și bogăția. Sau, așa cum i-ar numi Klaus Schwab, a ”părților interesate” din societate. Fenomenul este foarte important de înțeles – proiecția bogăției și a puterii extreme va atrage și va aduce ”părțile interesate” din societate la masa Forumului Economic Mondial. Cu aceste ”părți interesate” la bord, principalul produs ideologic al lui Klaus Schwab, ”capitalismul părților interesate”, va fi marcat de transferul de putere de la adevăratele procese democratice la un sistem de guvernare de către un mic grup de lideri preselectați. Ei vor fi instruiți să continue agenda stabilită de generația anterioară, așa cum a prezis Herman Kahn. Aceștia vor avea toate cărțile în mână, în timp ce oamenii de rând vor rămâne doar cu procese pseudo-democratice iluzorii, sărăcie și operațiuni psihologice absurde și constante, menite să ne distragă atenția permanent.

Klaus Schwab va deveni în curând tot ceea ce Herman Kahn se temea în timpul celor mai pesimiste previziuni ale sale. Atunci când Clubul de la Roma a elaborat raportul ”Limitele creșterii”, Herman Kahn a respins concluziile acestuia și s-a mobilizat împotriva pesimismului său, în timp ce, în același timp, Klaus Schwab a făcut din raport un element central al mașinăriilor sale și l-a pus pe fondatorul acestuia să fie vorbitorul principal la forumul de la Davos.

Situația noastră geopolitică actuală pare să regreseze la dinamica Est vs. Vest din perioada Războiului Rece. Din nou, cu recentele evenimente din Ucraina, mass-media mainstream regurgitează puncte de discuție nucleare care sunt complet paralele cu cele de acum 60-70 de ani. Cred că există un motiv foarte evident pentru revenirea noastră la retorica Războiului Rece – este un semn foarte evident că Klaus Schwab și susținătorii săi sunt în pană de idei. Se pare că se întorc la o paradigmă geopolitică unde se simt mai în siguranță și, cel mai important, care va provoca o teamă în masă de un război termonuclear. Acest ciclu de clătire și repetare se va întâmpla întotdeauna odată ce o mișcare ideologică rămâne fără idei originale. De la sfârșitul anilor 1960, Klaus Schwab încearcă să creeze lumea pe care Herman Kahn a prezis-o. Dar viziunea lui Kahn asupra viitorului, deși destul de exactă, este veche de peste o jumătate de secol. Mișcarea tehnocrată a lui Schwab depinde de dezvoltarea cu succes a unor tehnologii inovatoare care ne vor face să avansăm spre o viziune fabricată în mare parte în 1967. Doar studiind o listă mai rafinată a predicțiilor lui Kahn, puteți vedea că fiecare idee pe care Schwab o promovează se bazează aproape în întregime pe ”Anul 2000” al lui Kahn și pe acea viziune documentată despre cum ar putea arăta viitorul nostru, predicții ce datează de la sfârșitul anilor ’60. Dar ceea ce Schwab pare să ignore, în timp ce ne impune tuturor această agendă futuristă, este faptul că multe dintre previziunile lui Kahn au fost, de asemenea, combinate cu avertismente cu privire la pericolele create de viitoarele progrese tehnologice.

Pe măsură ce Schwab ajunge la sfârșitul vieții sale, el pare să fie disperat să promoveze o agendă futuristă radicală cu un potențial evident de dezastru global. Cred că Forumul Economic Mondial își atinge nivelul maxim de expansiune înainte de prăbușirea sa inevitabilă. În cele din urmă, acei oameni care își iubesc propriile identități naționale se vor ridica împotriva amenințării imediate la adresa culturilor lor specifice și vor riposta împotriva dominației globaliste. Pur și simplu nu poți să-i faci pe toți globaliști, indiferent cât de multă spălare de creier se aplică. Există o contradicție naturală între libertatea națională și dominația globalistă, ceea ce le face pe cele două complet incompatibile.

Ca un gând final foarte pertinent, Herman Kahn avea să scrie ceva extrem de semnificativ în același an în care Schwab avea să părăsească Harvard. În documentul Institutului Hudson din 1967, menționat mai sus, intitulat Ancillary Pilot Study for the Educational Policy Research Program (Studiu pilot auxiliar pentru programul de cercetare în domeniul politicilor educaționale), Khan scrie:

”A devenit din ce în ce mai clar că realizările noastre tehnologice și chiar economice sunt binecuvântări amestecate. Prin progres apar probleme precum acumularea, creșterea și proliferarea armelor de distrugere în masă; pierderea intimității și a singurătății; creșterea puterii guvernamentale și/sau private asupra indivizilor; pierderea dimensiunii și perspectivei umane și dezumanizarea vieții sociale sau chiar a sinelui psihobiologic; creșterea unor centralizări periculoase, vulnerabile, înșelătoare sau degradabile ale sistemelor administrative sau tehnologice; crearea altor noi capacități, atât de periculoase în mod inerent încât riscă serios să facă abuzuri dezastruoase; și accelerarea schimbărilor prea rapide sau cataclismice pentru a permite o adaptare reușită. Poate cel mai crucial, se pun în discuție alegeri prea mari, complexe, importante, incerte sau cuprinzătoare pentru a fi lăsate în siguranță pe seama unor oameni care s-ar putea înșela.”

………

Johnny Vedmore este un jurnalist de investigație complet independent și un muzician din Cardiff, Țara Galilor. Munca sa urmărește să expună oamenii puternici care sunt ignorați de alți jurnaliști și să aducă informații noi cititorilor săi.

Sursa: opozitia.net